APCSB

Ajutorul acordat semenilor a avut din totdeauna două căi bine bătătorite, anume cea

filantropică, a milei celor bogaţi faţă cei săraci şi cea a într-ajutorării membrilor unei

comunităţi. Comunităţile locale din toate timpurile aveau propriile forme de într-

ajutorare: oamenii lucrau împreună pentru a-şi construi casele, acţionau în comun pentru

a înfrunta pericolele şi intemperiile, contribuiau la aşezarea temeliilor unei familii. Până

în ziua de azi există în toate ţările lumii forme caritative de a acorda ajutor săracilor,

organizate de persoanele înstărite, biserici şi asociaţii filantropice, îndeobşte cu motivaţie

sau din obligaţie religioasă. Actele de binefacere în favoarea săracilor dintr-o comunitate

erau de regulă condiţionate de meritele acestora.

1. De la binefacere la organizarea ajutorului

În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenţa

creştinismului au luat fiinţă câteva instituţii de asistenţă pentru copiii orfani, case de

adăpost pentru fete tinere şi aziluri pentru văduve; aceste instituţii se bucurau de suportul

material şi spiritual al bisericii (Mănoiu, Epureanu, 1996). In Evul Mediu timpuriu,

sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe o concepţie "pozitivă" privind

sărăcia: să te naşti sărac reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice, totodată

sărăcia dădea prilej bogaţilor să-şi dovedească milostenia (Neamţu, Bocancea, 1999).

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea biserica va rămâne un important sprijin al

săracilor, bolnavilor, al copiilor sau bătrânilor lipsiţi de sprijinul familiei.

Din punctul de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire asigurată prin

legislaţia de stat, a apărut în Anglia, în perioada reginei Elisabeta, având ca reper Legea

săracilor (43 Elisabeth Poor Law) adoptată de parlamentul englez în anul 1601. Astfel au

fost legiferate câteva teme majore ale asistenţei sociale (Boom, 1990, p. 74-75):

• S-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe colectate

de stat.

• Oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe

plan local ajutorul pentru cetăţenii lor.

• Ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de merit, sub

formă de ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei incapabili de

muncă datorită bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor care încă nu pot

munci, iar cei consideraţi apţi de muncă dar leneşi erau obligaţi să

muncească.

• Oamenii erau obligaţi să-şi ajute rudele în cât mai mare măsură.

• Copiii săracilor erau îndrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi

formarea profesională.

În acea perioadă era din ce în ce mai răspândită percepţia sărăciei ca pericol social,

de aceea ordinea publică avea datoria de a-i face pe săraci inofensivi, de a limita

vagabondajul şi cerşetoria, fie prin găsirea unor forme de muncă prin care săracii să se

facă utili, fie prin forme represive. În secolul al XVII-lea în Anglia s-au înfiinţat casele de

muncă, care trebuiau să testeze dorinţa săracilor de a lucra. Ele s-au generalizat în

întregul regat în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea şi s-au extins şi în Statele Unite.

Munca grea, adesea inutilă, era de fapt o pedeapsă, care permitea cu greu supravieţuirea

celor condamnaţi să trăiască în aceste case.

Concentrarea populaţiei în zonele urbane la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea a impus soluţii locale şi instituţionale pentru problemele de

sărăcie care căpătaseră amploare şi influenţau viaţa urbei. Statele Unite se confruntau cu

problema imigraţiei, care însemna sosirea în oraşe a unui mare număr de oameni, de

diverse vârste, culturi, naţionalităţi şi vorbind diferite limbi. Una dintre primele instituţii

de protecţie socială din lume a fost Comisia de stat pentru problemele imigranţilor din

New York, înfiinţată în 1847. Ea folosea resurse federale pentru a ajuta imigranţii să-şi

cunoască şansele şi să profite de oportunităţile ivite prin propriile lor eforturi. În Anglia şi

în SUA, cea mai răspândită formă de protecţie a săracilor erau casele pentru săraci, unde

o parte a locatarilor lucrau pentru susţinerea instituţiei, dar condiţiile pentru cei mai mulţi

erau în general foarte dificile, adesea la limita supravieţuirii, sau chiar insuficiente pentru

aceasta. Era, de asemenea, cazul multora din instituţiile de detenţie, inclusiv pentru

minori, dar şi al caselor de bătrâni, al instituţiilor pentru persoanele cu handicap, dar şi a

celor pentru copii (ca a celor din Anglia, descrise de Dickens, spre exemplu).

O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o formă de protecţie

organizată a fost biroul Freedman, al cărui administrator, Otis Howard a obţinut fonduri

federale ale SUA pentru acordarea unor forme variate de ajutor medical, ajutor de urgenţă

în alimente, adăpost, asigurarea de locuri de muncă familiilor fără venit, indiferent de

statutul lor cetăţenesc. Deşi acest birou a fost susţinut de statul american doar scurtă

vreme, el a constituit un model de protecţie nediscriminatorie a celor lipsiţi de resurse.

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, asistenţa socială

profesionistă are ca predecesori câteva iniţiative remarcabile din secolul al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea, prin care s-au propus modalităţi sistematice de asistare, ca

alternative la clasica milostenie faţă de săraci de până atunci. Ne vom referi în continuare

la câteva repere principale care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile de

caritate: mişcarea settlement a reformerilor sociali, Societăţile de organizare a Carităţii

(Charity Organization Society - COS), asistenţa socială psihiatrică, formele de educaţie

preventivă a tinerilor şi organizaţiile de femei pentru femei.

APCSB

Leave a Reply Cancel reply